Ei, uite că, de această dată nu simt nevoia să mă justific. Astăzi sunt ceea ce sfidez cu ardoare, sunt absurditatea, sunt pledarea ilogicii prin logic. Da, da, sunt nihilistul de mâine, eu! Eu am să susțin, eliminând tot aerul din plămâni doar-doar să vă explic că totul, TO-TUL e sub spectrul nihilismului, tot ce vedem e pur și simplu un conglomerat de microcosmosuri și microuniversuri:
-Așa?
-Așa.
-Dar cum?
-Cum, păi uite cum: scaunul de-l vezi, da, scaunul, nu e de fapt un scaun, e pur și simplu un conglomerat de bucăți de lemne (de microcosmosuri) care, puse într-o asemenea poziție, reprezintă un scaun. DAR NU E.
Na, atunci nici ce-oi orândui eu acușica n-a și poezie, ci pur și sîmplu o așăzare dă me multie vărsuri. Ba să știți că nici măcar aistea vărsuri nu-s vărsuri. Nu dom/le drag, nu-s vărsuri, doră cum să șie vărsuri? Sunt doar o „samă de cuvinte”. Cum doară nu-s vărsuri? Cum nici ce vă spuieț eu în aista ultim alineat nu me îi ceteț sau artistic. No, asta da.
„E invers. Totul e invers” – din Iona, de Marin Sorescu
În această ordine de idei, poezii, care sunt de fapt versuri în formă de strofe, care sunt de fapt doar cuvinte puse în forma unor versuri, care, ca să vezi, la rândul lor sunt doar litere ce formează cuvinte, care litere…
Da, deci exact ca o minciună și un adevăr, vă ofer una scurtă (minicuna cu ale ei piciorușe), una lungă (adevărul absolut, pe care nu-l dețin, dar dețin un orgoliu de a-mi propaga adevărul meu subiectiv atât de, cred eu, intens, că am să sucesc mintea până devine absolutul-absolut!):
Ea ia, e ea?
Mirosea a doi noaptea.
Știam că-mi va fi moartea.
Din orice unealtă,
Nu-mi era a sufletului daltă
Să-mi ofere altă soartă
Ci-mi era ca o lopată
Să-mi sape groapă,
În glasul ei de harpă,
Să mă păcălească,
Să mă nimicească.
În final, i-am mușcat din buze.
Nu erau ale unei muze.
Să fie Marlboro ce simt eu oare?
Am mușcat din nou, cu stupoare
Iată, acum, însfârșit pot
Să-mi dau seama că au gust de Kent opt
Și acum, hai cu una lungă!
Oamenii străzii, iarna
Oare unde dispar
Cei ieșiți din tipar?
Cerșetorii de diferite vârste,
Ce sunt ai societății cruste.
Stau cu buzele albastre
Sub gerul iernii ce le pare,
Ca o mamă protectoare
În lipsa unor buzunare.
Săracii, sunt luați din stradă.
Nu sunt decât simplă pradă.
Totuși, ei mențin un rol,
Când apare un articol.
Un articol științific
Al unui savant terific,
Ce anunță cu ardoare
O altă descoperire mare.
Seamănă cu ceva miei
Nu-i mai vezi nici de-ai să vrei
Despicați, examinați
Prelucrați, fotografiați.
Modelați prin legea noastră
Ce vi s-ar părea scârboasă.
Tot mai bine moare unul
Pentru a menține turnul.
Un turn ce are la fundație,
O macabră inspirație.
Să se folosească de-ai săi oameni
Ca să-i facă pe-alții zdraveni.
Tu să te bucuri c-ai o casă,
Că nu ești cel pus pe masă.
Că se știe leacul bolii,
Fără, cică, repersalii.
Dar de-am fi în locul lor
Ne-am da viața pentru popor?
Au ei oare de ales
Când noi mergem la cules?
La cules de capete
Pentru experimente-aparte.
Crunte soluții radicale
Pentru descoperiri medicale.
Așa că, de vezi unul pe stradă,
Înfrigurat și stând să cadă,
Caută-l și-n altă iarnă,
Acum că știi această taină.
Evident, n-ai să-l găsești.
Tu poți doar să te ferești,
La căldură să te gândești,
Că mort sau sărac nu ești.
Totuși, într-o zi cu soare,
Când iarna pare că moare,
Noi, cei din companie,
Vom da dovadă de lăcomie.
Vom lua și din cei bogați,
Ca restul să păstrați,
Vieți lipsite de boală
Și de burtă goală.
Vieți nu ca de om al străzii
Ce se lasă pradă sorții
Care face din el
Subiectul model.
Subiect model ce ne oferă
Tocmai în această eră
Leacul oricărei maladii
Pe care-o au oamenii.
Anghel costa - digital humanities 