Nu odată m-am găsit (sper de fapt să folosesc plural aici, deci „ne-am găsit”) în analizarea visătoare a unei instanțe artistice. Instanță artistică variată, deci de la pictură, la muzică sau literatură. Lucrul care m-a măcinat pe mine totdeauna era tocmai acest proces creator pe care-l vedeam în alți artiști. Doream să întrezăresc manifestarea acestui alter-ego artistic și în cazul meu.
Cum față de împărtășirea personală a prozei am anumite reticențe, vreau să va arăt două fotografii create de mine. Două fotografii ce spun o narativă, două instanțe artistice care, sper eu că vă pot pune pe gânduri. Iar pentru ca „ghicitoarea” să-și aibă rostul, „răspunsul” se va afla în josul paginii. Desigur, nu există „un răspuns”, o variantă adevărată, ci doar o asumpție, o interpretare. Această interpretare sper și impun a fi cea canonică.
Interpretarea canonică: Am vrut, prin această narativă să cuprind dualitatea celor două instanțe omenești ezistente în cadrul moralității fiecăruia dintre noi. Vorbesc, desigur, despre complementarele nuanțe de alb și de negru, de monocromele noastre percepții asupra realității. Puteți observa aici cum cele două instanțe ale moralei, situate ambele în câte un colț, se află într-o ceartă zgomotoasă, aprinsă, pe cât „eul” situat la mijloc, nu poate decât să urle, întrepătrunzând metatextual această instanță comunicativă a supraeului său divizat.
În cazul finalului, deci a ultimului cadru, observăm cum „eul”, în prima fotografie dominat de albastru, preia acum nuanțele monocrome, poartă atât moralitatea albă, cât și cea neagră, aceste aspecte fiind determinate de cămașă și pălărie. Iar dacă „eul” ripostează împotriva instanțelor în cazul primului cadru, observăm cum aici, accepțiunea sa este determinată prin încheierea ultimului nasture. Totuși, să se observe că al doilea cadru este încărcat de un filtru static, de acei „purici” de pe un post de televiziune nefuncțional. Acest detaliu rămâne la liberă interpretare.
Anghel costa - digital humanities 