Problema originalității i-a tulburat pe postmoderniști. În contextul actual, situația nu se arată mai veselă, ba este chiar sufocantă. Arta a atins, într-o anumită măsură, apogeul. Nu mai putem crea nimic nou, nici un alt curent literar, nici măcar o altă mișcare artistică. Putem doar să reinterpretăm. Contemporanul scriitor american Cormac McCarthy, în primul interviu dat de către acesta (după ani întregi de refuzuri de a oferi cuvintele sale către mass-media) spunea, parafrazez aici, cum „cărțile scriu despre cărți”. Ca să întrezăriți tainele acestei semnificații, mergem mai aproape de noi, mergem în peninsula Iberică, unde un alt contemporan, Umberto Eco, făcea (parafrazez, dar promit că este ultima dată) în „Însemnările unui tânăr romancier” precizarea conform căreia „Totul a fost, într-o mare măsură spus deja, nu facem altceva decât să spunem povești deja spuse, dar în alt cadru, cu alte cuvinte” .
Deci… în teorie, oricât de greu de crezut ni s-ar părea, am atins fundul minei de conținut. Nu mai avem cum să creăm din nimic, procesul nostru creațional e subjugat de către strămoșii noștri artistici. Totuși, au reinterpretările doar acest aspect al lipsei de originalitate? După mine, reinterpretările, după caz, pot ajuta la amintirea valorilor culturale exegeților și la introducerea tainelor artistice gemersției noi, celor neinițiați în asemenea subiecte. Proza mea, vădit asprct că își are influența ei din alți autori, nu neg că această influență ar ajunge, privită obtuz, o reinterpretare, însă niciun autor/scriitor care se respectă nu cred că ar admite asta.
Din nou pe linia artistică a vizualului, aș dori să vă arăt influențele mele în acest domeniu. Influența de care m-am lăsat subjugat până am transformat-o în reinterpretare. Este vorba despre coperta unui album al trupei mele preferate (la momentul actual), anume „Omul cu șobolani” albumul fiind intitulat „Dansăm cu spatele la zid”.
E o poză, în definitiv, simplă, însă are o alură în simplitatea ei care pe mine unul m-a vrăjit. Într-atât m-a vrăjit încât am reinterpretat-o „gloatei” neinițiată în semnificația fotografiei care, poate chiar și ea își are originea într-o altă fotografie, de altfel, „Omul cu șobolani” aparține de Nietzsche…
Nu am să ofer în acest caz, o explicație, las totul la liberă interpretare exact asemenea trupei. Cu ce vă las în timpul interpretării voastre este cu un link către melodia mea preferată din cadrul albumului. Deci, dacă ați ajuns până aici, la capătul acestui articol, atunci poftiți, poftiți „Sincere felicitări!” (cât și sursa coperții utilizate):
Anghel costa - digital humanities 