O poveste și un canon

STATUIA ȘI MINUNEA

În fiecare zi stă în piață. Și el, și ea. El vine de la primele ore ale dimineții, până de cu seara când îi face vântul de munte cute în obraji. O îngrijește, o spală, ce mai, o protejează cu de-a dreptul. Ea nu-și schimbă privirea, nu-și schimbă postura, privește fix de pe piedestal, parcă gestionând gloata chiar prin postura-i ei de bronz. Desigur, lui nu-i răspunde niciodată, nimănui nu are să-i răspundă. El totuși îi vorbește.

• Of, cât de mult îl admir pe domnul Mihai! Câtă determinare! De mult nu mi-a fost dat să văd așa om prin părțile noastre! Câtă tărie, ce caracter puternic să rabde atâtea nedreptăți lăsate de vremea asta aspră! Cum vine el zi de zi și are grijă de statuia ilustrului nostru conducător, iubitul nostru rege. De mult n-a mai avut țara asta așa conducător, ce bărbat, ce figură! Cum s-a luptat ei cu toți cei care au vrut să ne pângărească țara. Cum ne cârmuiește și are să ne mai cârmuiască mâna lui de fier! Încă îmi amintesc cât de diferită era viața mea, a tuturor, până să nu vină, prin puterea lui Dumnezeu încredințat, curajosul, bravul, neînfricatul nostru conducător, domnitorul Fundulea.
  Cuvintele bătute cu dalta sub picioarele statuii sale trebuiau placate în aur, dar chiar și așa… se zăresc de la, după ultima mea socoteală, cel puțin trei căsoaie distanță. Câtă plăcere îmi face să văd și să pot citi zilnic în drum spre forum această frumoasa inscripție! Ce nume! Ce nume, domnule! Un nume demn de un erou. Las aici inscripția dăltuită sub statuie, cu precizarea că trebuie văzută cu proprii ochi: Fundulea N. (Cr.)
  Da, bravul nostru conducător…
  mereu modest, deasupra oricăror prejudecăți onomastice! Deși nu a încăput pe statuie întregul nume și titlu, a acceptat totuși prescurtările! Dar cine să nu cunoască de la ce vine acest Fundulea N. (Cr.)? Cine să nu fi auzit în toate părțile țării de Fundulea Nicu, Creștinul?  Ocrotitorul creștinilor. Pe ce altceva să se întemeieze o țară decât pe acești oameni, acești devotați ai lui Dumnezeu, și întru Domnul devotați regelui Fundulea! Creștini precum eu însumi, Hector, precum bravul Mihai! Creștini devotați domnitorului Fundulea. Of, cât de bucuroși să fim că-n toate ungherele țării Fundulea N. (Cr.) răsare frumos în fiecare piață! Ce sacrilegiu, ce onoare să poți vedea cu ochii tăi asemenea replică fidelă a propriului tău conducător.
  Totuși, să nu-l uităm pe Mihai
  Ei da, ca Mihai, mai rar. Cum spală el cu cârpulița lui întregul corp de bronz! Cu câtă delicatețe și grijă sfântă procedează! Totul, din cap până-n picioare, totul lucește puternic în lumina soarelui! Parcă el însuși e soarele, pe o pulbere de stele ce-i poartă inscripția Fundulea N. (Cr.). Vai, când o privesc simt… mă cuprind emoții! Din inima mea tâșnește, ba nu, cur-
  …
  Zgomot, în piață, mi-am pierdut ideea.
  …
  Din inimea mea cur-
  …
  Of, la naiba! Nu poate un scrib să scrie istoria obiectivă a poporului său!
  …
  Spuneam de… de cur-
  …
  DOMNULE, DAR ASTA-I CULMEA CULMILOR.
  …
  Ce? Ce se aude?! Am auzit bine ce urlă lumea?! Vine… nu… DAR ASTA TREBUIE CĂ E CEA MAI BUNĂ ZI DIN VIAȚA NOASTRĂ, A TUTUROR.

*

Și cu aceste ultime însemnări, Hector își închisese catastiful intitulat „Istoria obiectivă a patriei noastre, o monografie sinceră despre Fundulea N. (Cr.)”. Zarva din piațetă i-a tulburat scribului, se pare, întregul proces creațional de imparțialitate în redare veridică și fidelă a figurii impozante a conducătorului Fundulea Nicolae Creștinul. Dar ce zarvă? Zarva era produsă de un alai mare, mare! Un alai care îl avea în fruntea lui tocmai pe Fundulea Nicolae Creștinul care intra pe porțile cetății pe calul său alb. Un cal mai mult maroniu decât alb, trecut prin toate băltoacele posibile din țară, căci drumurile de piatră promise de mult iubitul domnitor se pare că nu s-au mai realizat. Desigur, doar acest impas nu are să fie, oare, mâna ilustrului Fundulea? Sigur că nu, cum să fie astfel!?

Doar acest Fundulea venit de dincolo de munți, fost păstor trecut la oaste, acest om curajos care a mazilit familia fostului conducător de față cu acesta, doar ca apoi să-l tortureze până la moarte trei zile, cu siguranță că ar fi vrut bunăstarea populației sale. Da, bravul Fundulea, ar spune unii (de fapt, nimeni) a luat tronul țării în mâinile lui. Dar, un mare dar! A dat promisiuni poporului! Promisiuni că va face drumuri, că va revoluționa piețele fiecărei cetăți, fiecărui oraș! Că cei săraci n-au să mai rabde frigul străzilor, că sub El, fiecare va avea o casă, o masă (pe care, firește, va pune mâncarea). Desigur, între timp, aceste promisiuni se vede că nu au fost spuse într-o peșteră, căci nu au avut ecou. Oricum, uite-l cum vine cu toată pompa Domnească, placat în aur spălăcit în maroniul noroiului- marca unor drumuri promise dar neîndeplinite. Sigur că pompa domnească nu are nicio corelație cu oamenii săraci care rămân încă pe străzi, cu drumurile neîmplinite și cu… eh, lasă, să fim totuși cinstiți! Piețele sunt toate revoluționate, domnitorul s-a asigurat de bunăstarea supușilor săi ridicând pretutindeni un impunător Fundulea N. (Cr.) .
În definitiv, nimeni nu putea spune deci, că nu-și iubea Domnitorul oamenii. Sigur că-i iubea. Și el a fost un țăran cândva, dar ceva mai brutal decât restul. Brutalitatea, oricum, nu avea de-a face cu nestrămutata dragoste pentru supușii săi. Cum să nu-ți iubești mașinăriile de venituri? Doar n-a avut armură în aur la stână! Da, la stână, unde contempla cât de greu ar fi să-și omoare oamenii din calea sa și să fie plătit pentru asta, ce mai vremuri!

În fine, cum trecea el așa, se oprește chiar în fața statuii sale unde, un nebun de la munte cade-n fața sa, în genunchi și cu capul plecat, declamând în gura mare sfințenia Măriei sale.
Ș-atunci, sardonic, mintea de cioban a domnitorului contemplă ideea unei minuni. Și făcu o minune, acolo, în piață. Toți fură mirați de gestul lui, ceva ce nu ar fi fost crezut de nimeni, tocmai dinasta nu a fost consemnat în vreo cronică. Totuși, o adevărată minune. Domnitorul, așa cum a fost el, așa cum l-au perceput contemporanii săi… a făcut… un miracol. A făcut să plouă!

DOAMNE, DOAMNE SFINTE, NU SE POATE UNA CA ASTA, SCRIU CU MÂNA TREMURÂNDĂ ȘI CU FAȚA NĂCLĂITĂ DE SÂNGE… SÂNGELE BUNULUI MIHAI, L-A, L-A DECAPITAT, NEBUNUL DE FUNDULEA A FĂCUT CA SÂNGELE SĂ- FUNDULEA A STAT LÂNGĂ CUR-

• Undeva, în piață, acompaniat de hohotele unui cioban îmbrăcat în aur pe un cal mai mult maroniu decât alb, un scrib leșină.

INTERPRETARE CANONICĂ

Plimbându-mă pe străzile orașului în cadrul căruia se află facultatea mea, am observat, întâmplător, o statuie. Nu știu ce m-a surprins așa de tare față de alte statui, nu avea, teoretic, nimic deosebit. Totuși, în același timp, pentru mine, avea. A declanșat respectiva poveste.
Statuia în cauză avea ceva care nu mai remarcasem până atunci în alte statui: un creștet auriu-albicios, un dar lăsat de prietenele înaripate, găinaț. Da, creștetul chelului individ era de un alb cum nu se poate mai frumos. Asta m-a pus pe gânduri, așa a apărut tiranul domnitor. Sună pueril, dar de cum am văzut statuia, mi-a venit ideea, m-am dus imediat la biblioteca facultății unde am conceput ițele povestirii.
În ansamblu, povestirea combate ideea feudalității, a acestei absurdități ale totalitarismului din spatele feudalismului, cum, de fapt, uneori nici chiar diplomația nu contează, ci care-i mai tare. Toate personajele sunt, în fond, la origine cel puțin, exponenți ai clasei de jos. Până la urmă, Fundulea a fost țăran. Ce trebuie să observe cititorul sunt subtilitățile onomastice care prefigurează ironia și atitudinea critică față de totalitarism. Desigur, domnitorul are un nume comic, e luat în râs de către cititor, chiar dacă are statui peste tot. Dar asta trebuie să-i reamintească cititorului că într-un asemenea mod, dacă nu te lași influențat de cultul personalității, care oricum e clar o unealtă de manipulare, riști s-o mierlești. Dar, culmea, chiar și dacă ești un cultist în această sectă de venerare a unui domnitor, tot o poți păți. Asta e pur și simplu absurditatea vieții împletită cu o conștientizare a puterii de către suveran, ceea ce, involuntar, duce la totalitarism. Ce s-a întâmplat după? Da, Fundulea a făcut o minune, a ucis brutal, dar poate că se prefigurează aici adevărata minune, poporul se răscoală, nu trece cu vederea așa de ușor? Nu știu, nu vă pot răspunde, nu sunt sociolog. Revenind la onomastică, cititorul trebuie să observe sugestia, căci Mihai și Hector sunt nume glorioase (deși din culturi diferite, de, nu degeaba Hector e scrib, nu cronicar).
În fine, povestirea are un caracter ironic și critic, totodată, la adresa unui totalitarism categoric, a redării istoriei de către învingători, de către contemporani care se vor obiectivi, dar trec totuși prin filtrul conștiinței proprii faptele. De altfel, cronicarii noștri nu tot așa au făcut cu Ștefan cel Mare și Dimitrie Cantemir? Care-i aia dreaptă? Nu se știe, de aceea am propus aceste alternări între narațiunea de tip obiectiv și cea de ordin subiectiv.
În definitiv, e ceva ce aș vrea eu să citesc, da. Dar sper că s-a citit cu plăcere. Dacă s-a ajuns până aici, vă mulțumesc de lecturare!